Ingrediente:
anason stelat,
bicarbonat,
chimion,
cimbru,
coriandru,
ienibahar,
oaie,
piper,
usturoi,
vita,
zeama de lamaie
Greu de găsit în bucătăria de vară şi
grătar a românilor un produs culinar atât de popular ca micul (sau mititelul). Mâncare ieftină şi populară, de suflet şi sărbătoare, de bâlci şi târg de ţară, de 1 Mai sau ieşit cu familia la grătar, micul s-a lipit de sufletul românului mai ceva ca tricolorul. Trecuţi pe lista mâncărurilor cu specific naţional, mititeii nu au scăpat de ameninţările duşmănoase ale celor care au atentat la originalitatea lor locală, întrucât mâncăruri similare se frig nestingherite şi pe grătarele altor popoare din zonă. Şi, totuşi, care este originea micilor?
A fi sau a nu fi româneşti? Asta e întrebarea!
ziaristul Constantin Bacalbasa
În “Bucureştii de altădată”, ziaristul Constantin Bacalbaşa susţine că umoristul Nae Orăşanu ar fi cel care a denumit mititeii, la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci (vechiul centru istoric al Bucureştiului, zona Lipscani), ţinută de către un ardelean: Iordache Ionescu. Legenda spune că au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără maţe pentru cârnaţi, să pună direct pe grătar amestecul acestora.
Un alt izvor istoric este reţeta de faţă , secret al unuia dintre localurile faimoase ale Bucureştiului, aflat la doar câteva străzi de cârciuma Iordache: “Carul cu bere”. Bucătărul şef, maitre, cel de la care provine întâmplător* reţeta, vorbeşte în 1920 despre originea sârbească a acestor delicii culinare atât de disputate. Iar “Carul cu bere” nu era orice dugheană condusă de neştiutori, ci de către bucătari şcoliţi prin străinătăţuri!
Analizând cele două versiuni în contextul lor istoric, tindem să credem că ultima variantă este mai apropiată de realitate.
www.cevabun.ro
